Agitatia care m-a cuprins inca de la inceputul anului, nu prea mi-a mai permis sa ma ocup si de lucruri mai... pentru sufletul meu, sa zic. Inca de prin preajma Craciunului, primisem in dar o carte scrisa de Teru Miyamoto, un scriitor venerat in Japonia pentru delicatetea cu care aseaza cuvintele pe foaie. Ocupata cu lectura obligatorie pentru cursul de literatura engleza de la facultate, am lasat cadoul de-o parte pentru dupa sesiune. Brocart de toamna este un roman format din scrisorile a doi oameni divortati de zece ani. Intamplator se revad si de aici incepe corespondenta. Scrisorile lor relateaza viata pe care au trait-o, cu bune, dar mai mult cu rele. Se vorbeste despre dragostea adolescentina si
iluziile acesteia, despre crime, viata de apoi si handicapati, dar mai ales se vorbeste despre femeie. Cartea pare scrisa ca pentru femei, cu detalii clare dar conturate in cuvinte duioase astfel incat sa nu doara, sa sugereze. Ma incanta discutiile despre femei si mai ales despre cum gandesc femeile. Cele mai haioase conversatii le port cu barbatii, evident. E amuzant sa si citesti cum un barbat incearca el sa creeze conceptiile, gandurile si mai ales sentimentele pe care una dintre noi ar putea sa le traiasca. Tot ceea ce ei pot intelege sunt considerate sentimente comune, deci stiu in fata carei situatii sa aseze cuvantul potrivit. Partea dragalasa vine abia atunci cand incercand ei sa inteleaga femeia astern pe hartie cateva experiente auzite din partea uneia sau alteia si printre cuvintele care exprima clar un sentiment mai adauga: "un soi de...", "ca si cum...", "de parca..." etc... Exista un pasaj, in acest roman, in care fostul sot povesteste ceea ce amanta sa ii spusese in seara in care ea se sinucise: "Intotdeauna te intorci acasa, la familie." In acel moment, brusc, cea care citea scrisoarea, fosta sotie care suferise un divort tragic tocmai din cauza amantei, incepu sa inlature furia si gelozia pe care o simtea de atata timp. Aceste cuvinte pentru ea inseamnau mai mult de atat, incepuse sa inteleaga de ce a recurs la un gest atat de grav. Se simtea in stare sa o inteleaga, sa o compatimeasca, sa o iubeasca... dar deja prea tarziu. Sentimentul de vinovatie pentru moartea celeilalte femei o coplesise tocmai pe sotie. Noi femeile, suntem capabile sa ne punem in locul alteia, sa traim sentimentele ei, sa ii plangem de mila chiar si rivalei noastre si da asa e! Mi se pare o capacitate extraordinara care barbatilor le lipseste cu desavarsire. Sunt invidioasa, in aceeasi masura, ca viata lor e monocroma, in timp ce noi sesizam o gramada de nuante si ne mai si batem capul cu deducerea lor, apoi.
iluziile acesteia, despre crime, viata de apoi si handicapati, dar mai ales se vorbeste despre femeie. Cartea pare scrisa ca pentru femei, cu detalii clare dar conturate in cuvinte duioase astfel incat sa nu doara, sa sugereze. Ma incanta discutiile despre femei si mai ales despre cum gandesc femeile. Cele mai haioase conversatii le port cu barbatii, evident. E amuzant sa si citesti cum un barbat incearca el sa creeze conceptiile, gandurile si mai ales sentimentele pe care una dintre noi ar putea sa le traiasca. Tot ceea ce ei pot intelege sunt considerate sentimente comune, deci stiu in fata carei situatii sa aseze cuvantul potrivit. Partea dragalasa vine abia atunci cand incercand ei sa inteleaga femeia astern pe hartie cateva experiente auzite din partea uneia sau alteia si printre cuvintele care exprima clar un sentiment mai adauga: "un soi de...", "ca si cum...", "de parca..." etc... Exista un pasaj, in acest roman, in care fostul sot povesteste ceea ce amanta sa ii spusese in seara in care ea se sinucise: "Intotdeauna te intorci acasa, la familie." In acel moment, brusc, cea care citea scrisoarea, fosta sotie care suferise un divort tragic tocmai din cauza amantei, incepu sa inlature furia si gelozia pe care o simtea de atata timp. Aceste cuvinte pentru ea inseamnau mai mult de atat, incepuse sa inteleaga de ce a recurs la un gest atat de grav. Se simtea in stare sa o inteleaga, sa o compatimeasca, sa o iubeasca... dar deja prea tarziu. Sentimentul de vinovatie pentru moartea celeilalte femei o coplesise tocmai pe sotie. Noi femeile, suntem capabile sa ne punem in locul alteia, sa traim sentimentele ei, sa ii plangem de mila chiar si rivalei noastre si da asa e! Mi se pare o capacitate extraordinara care barbatilor le lipseste cu desavarsire. Sunt invidioasa, in aceeasi masura, ca viata lor e monocroma, in timp ce noi sesizam o gramada de nuante si ne mai si batem capul cu deducerea lor, apoi.
Oricum, ma bucur ca sunt femeie si imi place viata mea agitata si presarata pe ici si colo cu sentimentalisme. Imi place cand ma ciupeste si gelozia si agonia. Nu as incerca niciodata sa nu mai plang la filmele siropoase sau mai rau, sa ma reprofilez pe alte subiecte precum razboaiele, masinile sau viata mafiei din New York. Nici cartile de alta natura nu m-ar atrage. Dar si ce daca? E dragut sa treci prin viata mai multor personaje, fiecare cu drama lui, povestea lui, viata lui...Pana la urma, care e scopul femeii pe lume? Sa creeze celula de baza a societatii: familia, dar sa si adauge putin mister printre oameni. Imi trec prin minte tot felul de personaje feminine de la care am invatat destul de multe, dar mai ales, cum sa fiu femeie. Ma opresc aici si va urez in luna femeii LA MULTI ANI!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu