Am fost un copil nebun si hiperactiv. Am facut tot ce mi-am dorit si sunt recunoscatoare pentru libertatea avuta. Am invatat multe si totusi...tare simt ca nu am invatat nimic. Uneori ma intreb daca a avut un rost...
La 20 de ani am inceput sa cunosc din ce in ce mai bine un om care ma face sa devin din ce in ce mai ambitioasa. Ma sperie asta si ma intristeaza... O fi de bine sau de rau?
E un sentiment pe care nu l-am mai intalnit pana acum si nu sunt prea incantata de el. Totusi, pare ca nu iese ceva neaparat rau din ambitia asta... fac totul cu un gand care ma sacaie undeva pe ego. Daca nu ar fi ego lumea ar fi un loc mai frumos... dar asta e alta poveste... Astept ziua in care o sa scap de toate intrebarile adolescentei tarzii. Ceva din adancul meu ma face sa fiu din ce in ce mai inversunata... oare ce planuri ar trebui sa imi fac pentru anul acesta? Daca planuiesc totul asa cum imi dicteaza ambitiile, ranesc ceea ce se presupune ca eu mi-as dori cu adevarat...?
2 comentarii:
Draga mea, titlul acesta îmi aduce aminte de cronica la debutul meu literar. Scria Ion Arieşanu în Orizont: "Mihai Alexandru (...) poartă pe umerii săi firavi praful stelar al unei adolescenţe prelungite." Din adolescenţa asta prelungită (sau întârziată, cum zici tu) eu sper că nu voi ieşi niciodată. Ceea ce îţi doresc şi ţie!
Mihai
Perioada asta ma face sa ies constant din zona de confort, incep sa inteleg ca e benefic...si-mi place, putin cate putin:)
Multumesc frumos!
Trimiteți un comentariu