Nu-i doar o lista cu nume, e viata mea!

Am uitat gustul zilelor in care nu aveam timp nici macar sa servesc cina impreuna cu ai mei. De mult nu am mai servit cafeaua in Paty, grabita de teama sa nu intarzii la intalnirea din amfiteatru sau la ora de mate... Era atat de dulce trezitul de dimineata si discutia repezita cu centralista de la Coba Taxi. In scurt timp, toti taximestristii stiau ca fata de pe Nae Ion intarzie cel putin 10 minute la comanda. Drumul pana la scoala era condimentat cu teama de a nu intarzia la ore; de obicei se intampla sa intru in clasa cu putin inaintea
profesorului, nu-mi dau seama la fizica de ce nu-mi reusea asta. Clar ca mintea mea era in alta parte, nu la scoala. Cu agenda mereu pe marginea bancii, scotoceam de-a lungul orei doar doar mi-o veni vre-o idee pentru seara distractiva anti drog din scoala, emisiunea de joi, activitatea de vineri de la centru, pentru concursul de literatura sau cadoul de ziua lui Alex... 

Clopotelul anunta ora de mate. Toata forfota din clasa creea un gen de panica cauzata de eventuala intentie a profei de a  controla temele. Era una din singurele ore la care eram cu adevarat atenta. Nu pentru ca as fi inteles eu trigonometria sau sistemele de ecuatii, ci pentru ca doamna Toma, care statea la catedra, se putea numi profesor cu adevarat. Imi dadea nota pe care o meritam la lucrari, ma certa ca nu am invatat mai mult, iar apoi, imi zambea prietenos si ma incuraja. La ora de mate am invatat lectii despre viata, am inteles cu totii in ce societate traim si cum trebuie sa reactionam. La matematica aveam cele mai mici note si cei mai multi corigenti si totusi o  iubeam si era cea mai respectata profesara.

Ca tot sunt la capitolul matematica... imi amintesc de doamna Zepisi. Mai cu seama, imi amintesc o femeie eleganta si frumoasa, mereu in graba. Impreuna am inteles ce inseamna voluntariatul. Am invatat ca lucrurile trebuiesc tratate sistematic, ca pentru a reusi cu adevarat e nevoie de ambitie, corectitudine si zambet. Eu, am invatat ca nu e bine ca judeci oamenii, doar sa ii accepti asa cum sunt ei  pentru  ca la urma urmei d-aia avem libertatea de a alege cine sa fie langa noi si cine nu. Uneori mi-e atat de dor de agitatia din liceu!

Dupa ore, ma intalneam cu cativa prieteni cu care mai schimbam o vorba in drum. Saptamanal, vara chiar mai des, mergeam la centrul anti drog unde lucram  alaturi de Mihnea, distrandu-ne cu  ceilalti voluntari. Faceam planuri si legam prietenii... Am inteles ca munca e mult mai usoara daca o faci cu placere.

In cateva ore ajungeam si la televiziune, unde de obicei, aflam chestii noi si radeam mult. Am invatat ca pasiunea se poate transforma in job doar daca perseverezi fara a-i incurca pe altii, lumea nu trebuie sa se opreasca in loc pentru tine. 

Optimismul l-am invatat prin intermediul NextGen-ului. Acolo am lucrat cu  oameni cum rar intalnim. Iulian ne-a predat lectia loialitatii, a lucrului in echipa, a respectului fata de altii si fata de noi. Gabi, team leader-ul nostru, ne-a facut sa putem privi si partile bune ale unei situatii tragice din viata noastra, doar avand incredere ca asta face parte din dezvoltarea de sine. Eu, am invatat ca trebuie traita doar clipa. 

Mi-e dor de panica pe care o aveam cand ajungeam seara acasa si realizam ca pentru ziua urmatoare aveam eseuri de facut la romana sau proiecte la biolgie sau...tema la mate.

Nu intelegeam cand Marci, matusica mea, imi tot spunea ca nu e tocmai ok sa am o viata atat de agitata, e bine sa ai timp sa mai citesti si o carte linistit sau pur si simplu sa te plimbi prin parc. Cred ca singurul moment de "respiro" il aveam gatind alaturi de mama, sfatuindu-ma cu ea in orice. Inainte de culcare mai tastam putin pe mess cu Motanu, un prieten de la care am invatat ca daca te intalnesti cu moartea, nu poti face altceva decat sa ii zambesti :).

Weekend-urile erau singurele zile de ralaxare. Atunci, uitam de tot si doar traiam clipa, apreciam tot ceea ce ma inconjoara, priveam cu optimism in viitor, asa cum invam toata saptamana.

Zambesc privind in trecut. Mi-e dor si totusi, n-as da timpul inapoi. Ma bucur ca am o lista cu nume de oameni care mi-au marcat viata intr-un mod placut si carora simt ca trebuie sa le multumesc pentru ca eu sunt asa cum sunt, acum, datorita lor.

Nu-i doar o lista cu nume, e viata mea!