E atata amorteala in jurul meu si mai ales in mine! Tot ce mai anima camera asta goala sunt perusii din colivia verde. Am intepenit de mult in fata unui monitor alb. Mi-e foame...si ce daca? Frigiderul e atat de departe... Ascult obsesiv o melodie ce m-ar fi facut sa plang mult daca as fi ascultat-o in urma cu un an, doi. Acum, versurile nici nu le bag in seama, imi place linia melodica... de parca as fi deschis o cutiuta muzicala cu caluti invartind doi copii ce se tin de mana strans, tematori. Fara sa realizez, mimez uneori cuvinte si ma pierd... Imi vine in minte un dialog purtat pe scaune, in urma cu doi ani, intr-un microbuz ce se indrepta spre Targoviste. Vorbeam despre Bucuresti, un oras unde trecutul meu nu mai incapea. Habar nu aveam ce discutie prosteasca purtam atunci. Rosteam atatea cuvinte mari, noi, doi oameni mici...
Acum, doar zambesc. Nu as schimba nimic! Imi place mult ca zambesc! Sunt impacata cu mine si tot ceea ce este al meu.
Invat zi de zi sa accept totul asa cum este: oameni, trecuturi si amintiri. :) 
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu