Învățare

loading ...

Comunitate

loading...

Manifest/are

loading...
 

Gânduri la sfârșit de an

joi, 29 decembrie 2011

Am ajuns din nou în acel moment al anului în care ne trec prin minte toate reuşitele și eşecurile de până acum. Ne dăm seama, sau nu, unde am greşit şi ce ar trebui să facem că planurile noastre să le putem duce la bun sfârşit. Eram conştientă de foarte mult timp că oamenii se schimbă în fiecare zi, dar am uitat să realizez cât de mult m-am schimbat eu. A trecut  un an şi un pic de când m-am mutat în Bucureşti. Ştiam că aici voi păşi într-o altă etapă din viaţa mea iar schimbările aveau să fie majore. Uneori, mă uit în urma mea şi nu-mi vine să cred că eu sunt cea care a trecut  prin acele momente, sau cea care a luat acele decizii. Dar ele fac parte din mine, acolo mi-am demonstrat  mie că pot. Azi, realizez că e mare lucru să ai curaj şi un pic de nebunie. 

La 14 ani voiam  să mă fac remarcată printre colegii mei. Mă uitam cum alte fete, evident mai frumoase decât mine, erau cunoscute în toată şcoala şi bârfite precum nişte persoane importante.  La 15 ani, am reuşit. Am avut momentul meu de nebuie  când am participat la Miss Boboc şi am câştigat. Credeam că mi-am îndeplinit un vis. Fals! Am rămas doar cu un prieten, unul şi adevărat. Un prieten care în câteva luni mi-a arătat ce înseamnă să fii mereu optimist chiar şi când ai în spatele tău moartea. Un prieten de la care am învăţat o lecţie importantă: nu face planuri niciodată! Fă lucruri efectiv! Brusc, a dispărut şi el… Leucemia nu e o glumă, la fel cum nici depresia nu este.  Începută odată cu clasa a nouă şi  încheiată… nu ştiu când, depresia  este cel mai bun moment să îţi măsori potenţialul de suferinţă. Nu te doare nimic, dar zaci! Şi am zăcut privind nepăsătoare  la ziua de mâine, la băiatul ce se despărţea de mine  pentru alta, la acelaşi tată trist din totdeauna, la o mamă suferindă, la o lume a mea cu totul goală şi fără sens. Nu  mai aveam viitor şi nici trecut. Nu trăiam, doar respirăm… şi atât. În timp, m-am plictisit. Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată bucuria achiziţionării unor noi  perechi de blugi ca fiind primul zâmbet din acea primăvară. Acei blugi au venit odată cu un curaj imens de a face ceva. Acest cuvânt“ ceva” pentru mine era plin de sens în acel moment. Şi am făcut ceva! Am organizat evenimente, m-am înscris la aproape toate concursurile şi proiectele din liceu, am pornit o emisiune tv şi m-am implicat în orice activitate extraşcolară la care am fost invitată. 

Nu a durat mult şi mi-am dat seama că a meritat! Şi am avut acel pic de nebunie  şi am riscat că în clasa a 12-a să am două job-uri, meditaţii, un iubit căruia niciodată nu i-am acordat cât timp ar fi meritat, un proiect internaţional de onorat  şi o mamă de susţinut. Oare cum am reuşit să le duc pe toate la bun sfârşit? Aici intervine momentul ăla în care  ai senzaţia că tu chiar poţi să faci orice. E minunat sentimentul, dar e trist. Am venit la Bucureşti cu gândul că aici voi putea fi eu însămi. Că îmi voi creea propriile mele reguli şi propria mea viaţă: liberă şi perfect mulată pe mine. Fals! – din nou. Ce se întâmplă când un aminal domestic este eliberat în sălbăticie? Se sperie! Am făcut câţiva paşi, în libertatea mea, şi m-am speriat groaznic. Mi-era  atât de teamă să nu pic într-o altă tristeţe încât fără să vreau,urmăm tocmai calea ei. Şi trăiam momentele acelea în care realizezi că faci ceva greşit, dar nu te poţi controla şi mergi înainte. Şi am înaintat cu toată forţa, conştientă fiind că nu ştiam ce îmi va rezerva ziua de mâine. M-am încurcat în priorităţi şi am dezamăgit. Trăgând o linie, anul ce a trecut nu aş putea să îl descriu în două cuvinte. La facultate nu mă pot mândri cu rezultatele pe care mi le-aş fi dorit. Am alergat tot timpul după acea dragoste mult aşteptată, am trăit-o din plin şi am preţuit-o până am sfărâmat-o tot eu cu nebunia şi orgoliul meu. Pentru a ajunge la sfârşit de an la concluzia că niciodată nu va mai fi ca la început sau poate că da. Şi iată-mă acum, privind obtimista  la un viitor necunscut. Sunt confuză. Nu astea sunt gândurile cu care am plecat de acasă.

Trebuie să ne urmăm cursul vieţii. Trebuie să avem încredere că tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă pentru că aşa trebuie să fie. Orice lacrimă căzută, orice zâmbet a fost acolo pentru că dacă nu ar fi fost aşa,  noi am fi fost diferiţi.

 În fiecare dimineaţă soarele răsare şi cu el începe o nouă zi, noi şanse, noi întâmplări, poate o viaţă nouă. Iar dacă ziua începe cu o promisiune… să acordăm şi încredere… 


La mulți ani!  



3 comentarii:

Anonim spunea...

Buna tina. Sper ca noul an sa iti aduca tot ceea ce nu ai avut anul acesta si multe altele. Tarziu am realizat ca erai o fata deosebita,cu idealuri mari:). Dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Stii...de cand am aflat de blogul tau , te citesc mereu. Imi place cum scrii, felul in care iti "asezi sentimentele pe foaie". Iti doresc numai bine si multa fericire.

Alina..(colega cls a9a)

Anonim spunea...

La multi ani si tie Tina! Mihai Tobo

maya spunea...

Te imbratisez, copilu'!!

Trimiteți un comentariu