Urşi polari, balene uriaşe, copilării, avioane, stele, pijamale, amăgiri şi dragoste. Alexandrina Hristov le cântă pe toate.
Globuleţul înflorat de deasupra este gata să lumineze concertul. Bufniţa mititică, aşezată atent pe scenă, pare că apără cu ochii mari, pianul din spatele său. Cu mult în urma ei atârna câteva stele încurcate. Cei trei fluturaşi se aşează în cor, în stânga pianului vin din aceeaşi lume cu Alexandrina. Acum e gata. Toată lumea o întâmpină cu aplauze. Dacă ar fi ales o rochie galbenă în loc de verde, aş fi jurat că e Alba ca Zăpada.
Are pomeţii albi, ridicaţi de zâmbete şi-un păr negru ca abanosul. De după ochelarii ei mari i se zăresc ochii. E emoţionată. Se aşează elegant pe taburetul său. Cântă. Ne simţim ca acasă. O cunoaştem de mult şi ea pe noi. Suntem chiar prieteni. Ne ajutăm reciproc, mai spunem o glumă, mai cântăm un vers, mai visam împreună... Ne uimeşte cu fiecare gest, dar totuşi, orice ne este familiar. În dreapta sa, rulează câteva fotografii cu tablourile ei, unde regăsim aceeaşi fată cu faţa rotundă şi ochi albaştri sau negrii... pe plajă, pe o canapea, urcata pe-un pian sau pur şi simplu stând în picioare arătându-şi sânii mici. Acolo, este ea şi lumea ei. De acolo vine Alexandrina. Şi pare a fi o lume frumoasă plină de animăluţe blânde şi dragi, oameni ce încă ştiu ce înseamnă iubirea sau știu prea bine...
Frapată de tot, uit să mai simt strângerea lui în braţe şi pupicul său lung de pe gâtul meu. Mă trezesc un pic. Mă uit în jurul meu şi văd oameni ce se ţin în braţe şi emana dragoste şi visare. În dreapta mea, puţin mai în spate, un tip îşi vărsa emoţiile pe obraji.
Alexandrina ne priveşte constant şi ne zâmbeşte. Au trecut două ore.
Femeia asta transmite atât de mult încât devin incapabilă în faţa ei. Rămân zile întregi setată pe câte o melodie şi o ascult, o ascult până mă hipnotizează, intru într-o stare de inconştienţă şi visare profundă. Îmi creez propriile poveşti şi le pliez. Îmi zboară prin minte imagini desprinse din basme. Mă cuprind emoţii ce se dezlănţuie în tot ceea ce însemn eu. Muzica ei nu poate fi ascultată, muzica ei se trăieşte. Şi ascult până îmi revăd întreaga viaţă, până ating simţiri de mult pierdute. Şi cum să nu iubeşti când o asculţi pe ea? Cum să nu adori feminitatea, fineţea, bunul simţ, copilăria alături de inocentă?
Aceasta "foarte femeie" cum se consideră ea, m-a provocat să fiu eu însămi.
Globuleţul înflorat de deasupra este gata să lumineze concertul. Bufniţa mititică, aşezată atent pe scenă, pare că apără cu ochii mari, pianul din spatele său. Cu mult în urma ei atârna câteva stele încurcate. Cei trei fluturaşi se aşează în cor, în stânga pianului vin din aceeaşi lume cu Alexandrina. Acum e gata. Toată lumea o întâmpină cu aplauze. Dacă ar fi ales o rochie galbenă în loc de verde, aş fi jurat că e Alba ca Zăpada.
Are pomeţii albi, ridicaţi de zâmbete şi-un păr negru ca abanosul. De după ochelarii ei mari i se zăresc ochii. E emoţionată. Se aşează elegant pe taburetul său. Cântă. Ne simţim ca acasă. O cunoaştem de mult şi ea pe noi. Suntem chiar prieteni. Ne ajutăm reciproc, mai spunem o glumă, mai cântăm un vers, mai visam împreună... Ne uimeşte cu fiecare gest, dar totuşi, orice ne este familiar. În dreapta sa, rulează câteva fotografii cu tablourile ei, unde regăsim aceeaşi fată cu faţa rotundă şi ochi albaştri sau negrii... pe plajă, pe o canapea, urcata pe-un pian sau pur şi simplu stând în picioare arătându-şi sânii mici. Acolo, este ea şi lumea ei. De acolo vine Alexandrina. Şi pare a fi o lume frumoasă plină de animăluţe blânde şi dragi, oameni ce încă ştiu ce înseamnă iubirea sau știu prea bine...
Frapată de tot, uit să mai simt strângerea lui în braţe şi pupicul său lung de pe gâtul meu. Mă trezesc un pic. Mă uit în jurul meu şi văd oameni ce se ţin în braţe şi emana dragoste şi visare. În dreapta mea, puţin mai în spate, un tip îşi vărsa emoţiile pe obraji.
Alexandrina ne priveşte constant şi ne zâmbeşte. Au trecut două ore.
Femeia asta transmite atât de mult încât devin incapabilă în faţa ei. Rămân zile întregi setată pe câte o melodie şi o ascult, o ascult până mă hipnotizează, intru într-o stare de inconştienţă şi visare profundă. Îmi creez propriile poveşti şi le pliez. Îmi zboară prin minte imagini desprinse din basme. Mă cuprind emoţii ce se dezlănţuie în tot ceea ce însemn eu. Muzica ei nu poate fi ascultată, muzica ei se trăieşte. Şi ascult până îmi revăd întreaga viaţă, până ating simţiri de mult pierdute. Şi cum să nu iubeşti când o asculţi pe ea? Cum să nu adori feminitatea, fineţea, bunul simţ, copilăria alături de inocentă?
Aceasta "foarte femeie" cum se consideră ea, m-a provocat să fiu eu însămi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu