Si asa, coborand pe scarile rulante catre metroul ce ajunsese in statie dau sa alerg, sa cobor mai rapid, sa ajung mai repede acasa unde sa ma pot relaxa dupa o zi obositoare. Ma supar pe cei care nu stationeaza pe partea dreapta…si ma opresc. De ce ma grabesc? Unde ma grabesc? Acasa, evident. Ma grabesc pt ca vreau sa ma odihnesc acasa… Logic nu?
Ei bine, tot eu ma si contrazic privindu-mi semenii cum alearga zapaciti de pe un peron pe altul si intre magistrale. Nervosi, irascibili si foarte grabiti sa ajunga acasa sa se odihneasca sau stiu eu unde in alta parte sa rezolve si treaba aia repede sa treaca la urmatoarea… Ma regasesc si devin trista. Imi amintesc de cuvintele spuse de Iulian Costea 'bucura-te de viata ta, nu te mai grabi.’
Dar abia acum, imi dau seama ca ne grabim pentru ca asa suntem educati, asa invatam noi sa fim: mereu pe fuga, mereu in urmarirea unui lucru/fapt de bifat. Pentru ca ne grabim in orice circumstanta: cand mancam, cand scriem, cand citim mailuri, cand facem sex, cand vorbim… De ce suntem pe fuga? La ce bun sa fugim? Da, este epoca vitezei, dar totusi, nu fericirea, echilibrul este lucrurul pentru care ne trezim in fiecare dimineata? Daca nu ne putem bucura de orice oricand cu oricine, atunci de ce ne-am bucura de ceva candva impreuna cu cineva? Parafrazez din spusele lui Lucian, cand priveam furtuna de acum cateva saptamani pe fereastra si dintr-o data ne-a spus asta, mie si lui Radu, pentru ca prea tanjeam sa ne scaldam in ploaie, dar nu azi… nu acum.. nu in orashul asta murdar… nu asa...poate la munte undeva, sau la tara...
Vreau sa ma bucur oricand, in orice circumstanta - la coada la abonamente, la sediu in timp ce ascult muzica, in metrou in timp ce stau si citesc, asteptand comanda la restaurant… Viata noastra si noi suntem exact ceea ce gandim, exact asa cum ne propunem sa percepem lucrurile. Daca spunem ca suntem suparati, atunci vom fi suparati, daca spunem ca suntem obositi, atunci vom fi obositi… Aleg sa fiu fericita, aleg sa nu bifez ci sa traiesc experientele din viata mea, aleg sa merg cu pasi lenesi pe strazile Bucurestiului si cu privirea pierduta spre cladirile vechi si inalte ce ne inconjoara, aleg sa respir aerul imputin de aici fara sa ma plang de el, aleg sa ii zambesc unui sofer nervos, aleg sa trec doar pe verde la trecerea de pietoni...
In fond, unde ne-am grabi si de ce?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu